Avram Iancu, har literar - Avram Iancu, scriitorul

Am primit pe Disqus un mesaj „laudatoriu” la articolul precedent, despre calitatea literara a Raportului lui Avram Iancu inaintat „gubernatoriului” Transilvaniei, baronul Wolgemuth, in noiembrie 1849, asa ca trebuie sa-mi tin promisiunea ce-o facui, de a continua. De fapt, nu fac altceva decat sa folosesc intensiv citarea din raportul de mai sus, exceptional document istoric, psihologic si, nu in ultimul rand, literar.

 Unele dezacorduri sunt din raport, nu sunt scapari de-ale mele. Am si eu scapari, dar astea nu-mi apartin! (Calin Kasper) „Numitul sat Magina, cum si o parte din Cacova fusera depradate si arse. Aceasta invingere a maghiarilor le veni ieftina, pentru ca credinciosii romani nu vrea a se bate in contra soldatilor imparatesti.

 Pe cand eu ma ocupam cu pacificarea oraselor muntene, un alt despartamant al oastei mele tarane se masura in cea dintai lupta cu honvezii maghiari si castiga o invingere ilustra la Cricau. Acest despartamant, ce sta sub comanda viceprefectului Balas, a tribunului Bucur, preot din Galda si a bravului locotenent Sandruc, se asezase la indata de la inceputul operatiunilor belice la numitul sat Cricau.

 Tot pe atunci, mai multe companii de honvezi lovira pe neasteptate asupra oastei prefectului Acsentiu Sever care, favorati de o negura groasa, fura siliti sa fuga. Patru companii de honvezi ingamfate de o invingere asa usor castigata, se reintoarsera peste Mures, apoi la 28 octombrie, se repezira cu iuteala asupra cetelor de la Cricau.

 Romanii respinsera asaltul cu barbatie iar apoi se incinse o lupta de mai multe ore. Un student de la Blaj afla o noua strategie belica. El isi implu sucmanul cu paie si il puse intr-un par de gard. Mai multi romani facura asemenea si asa dintr-o data se ivi un sir intreg, tot oameni de paie pe care maghiarii prin groasa negura ce tinu pana tarziu, ii crezura intr-adevar romani de lupta. Deci pana cand maghiarii isi pradau puscaturile mai vartos impotriva acestor masti, oastea romana se forma in coloane de atac, lovi pe maghiari din flanc de două parti deodata si cu mare curaj, incat maghiarii fusera siliti a o tuli la fuga cu mare stricaciune iar romanii ii alungara pana la Teius.

 Precum preotii romani credinciosi sta sau in fruntea cetelor armate, sau mai preste tot ajuta operatiunile militare cu pericolul vietii lor, asa se intampla si cu aceasta ocaziune. Preotul din Mesentea inca cazu in mainile maghiarilor. Acestia il tratara cu pumnii su cu taieturi de sabie pana ce cazu la pamant mai ca fara viata, apoi legandu-l cu un streang de gat si de un car, il hatira de la Aiud la Turda, iar de acolo la Cluj unde-l aruncara intr-o temnita si era neaparat sa-l spanzure daca intr-aceea nu ajungeau trupele imparatesti sub colonelul Urban, care-l scapara.

 In Zlatna primii o scrisoare de la locotenentul Sandruc, care-mi cerea ajutor proaspat in contra maghiarilor care sta sa loveasca din nou asupra pozitiunii de la Cricau. Dupa ce ii trimisei cerutul ajutor, am mers la Alba Carolina, unde ma chemase comandantele acelei cetati. De aici am mers la castrele de la Cricau. Aici capitanul Gratze mi aduse mandatul ca eu cu cetele tarane sa operez asupra Aiudului, Vintului si a Turzii. Noi impaciuiram Aiudul apoi pasaram (trecuram) mai incolo catre Vintul de Sus pe care-l aflaram pe partea lui mai mare dears. De acolo merseram catre Turda unde ne intampina o deputatiune a orasului care auzi si primi conditiunile pacii iar noi, din parte-ne, steteram buni pentru siguranta persoanei si averii lor.

 La acest loc simtul de datorinta ma sileste a ma declara in privinta purtarii cetelor armate pe cat timp tinura operatiunile pe malul Muresului, cu atat mai vartos, caci de la o parte oarecare se da pe fata o aplecare necumpatata de a defaima pe romani la toata ocaziunea.

 Desi maghiarii pe valea Muresului iar mai vartos in tinutul Aiudului savarsira cele mai revoltatoare cruzimi, ucideri si aprinderi asupra romanilor, totusi acestia la intrarea lor in acel oras se purtara atat de omeneste incat nici un locuitor nu avu cel mai mic cuvant de a se plange asupra lor. Aceasta trebuie sa se insemne spre lauda romanilor cu atat mai vartos, cu cat gardele sasesti care fusesera lasate acolo la garnizoana se patara cu cele mai scandaloase fapte de rapiri si pradaciuni incat carmuitorii numitului oras se vazura siliti a da la General Komando plansoare in scris asupra gardelor sasesti, iar din contra, purtarea romanilor in alaturarea cu a sasilor, o laudara ca model. Arderea Vintului inca voiesc altii a o incarca pe spinarea romanilor.

 Ci cand sosiram noi la acel orasel, era, precum observai mai sus, mai de tot ars si parasit. Căpitanul Gratze se simti indatorat a raporta ca, dupa o cercetare stransa ce facu, oraselul nu s-ar fi aprins de romani, ci chiar de maghiari, cand aflara de apropierea acestora. Ci fiindca oamenii mei erau prea demult departati de la casele lor si suferisera strapate (strapazieren= a fi obosit, din germana) grele peste masura, ii concediai pe acasa ca sa mai pauseze cateva zile, sa se aprovizioneze de trebuincioasa imbracaminte si nutremant pe (pentru) alte operatiuni.

 Dupa ce le defipsei (precizai, fixai) ziua si locul readunarii, calatorii la Campeni si de acolo la Abrud. Aici avui eu cea dintai intalnire cu capitanul Ivanovici care, precat poci prepune, ar fi fost insarcinat a-mi fi de ajutor la comanda cetelor armate ca ofiter patit (cu experienta). Ma doare insa, ca ma vad silit a marturisi cum ca el n-a corespuns chemarii sale, precum se va vedea mai jos. Aici se cuvine sa deduc si operatiunile cetelor conduse de bravul prefect Buteanu din comitatul Zarand catre Huedin.

 Dupa o lupta scurta, dusmanul fu respins si alungat. Satul se incinse de flacari, pentru ca paiele din garduri aprinzandu-se prin puscaturi, sufland si un vant repede, focul se lati preste casele din sat. Casele crutate de foc in acea zi, fusera aprinse in urmatoarea, de maghiari. Exemplul il dete insusi judele curtii, tot maghiar din acel sat. La capatul lui noiembrie, apucai drumul spre munti către Huedin. La 4 decembrie ajunseram la Săcuiel. Albacenii si bistranii fusera postati la satul Rogosel, ca punct mai insemnatoriu.

 Dupa aceasta eu mersei la colonelul Losenau la Huedin si ii dadui raport despre calitatea trupei mele. Aici se determina ca eu, in noaptea de 6 spre 7 decembrie, cu trupa mea sa lovesc asupra insurgentilor asezati la satul Sebes, dincoace de Lacul Negru, si la o intamplare cand as reusi a le respinge anteposturile, sa ma arunc asupra castrelor (transeelor, santurilor) lor. Domnul colonel imi promise ca va porni cu coloanele sale de la Huedin pe drumul tarii si va infesta pe dusmani. In 6 decembrie ma reintorsei la Sacuiel.

 Aici mi se raporta cum ca rebelii ar fi demandat (cerut) in satul Visag pentru ziua urmatoare ca la 400 de paini si alte de ale mancarii, si ca anteposturile noastre asezate la Rocosel ar sta gata a se infrunta cu ei daca ar voi a intra în sat.

 Ziua de 6 decembrie o defipsesem pentru a cunoaste pozitiunile dusmane si a ne pregati pentru noaptea ce urma, pe cand in aceeasi zi, pe la 10 ore inaintea amiezii, primii un curier de la Rogosel cu stirea cum ca albacenii si bistranii s-ar fi pus in miscare catre Visag spre a se infrunta cu trupa maghiarilor ce venise pentru ale mancarii.

 Eu indata ma aruncai pe cal si insotit de cativa calareti alergai spre numitul sat insa mai intai provocai pe capitanul Ivanovici ca, dupa ce nu puteam sti numarul trupei cercatoare, sa porneasca cu trupa intreaga si cu soldatii regulati pe urma mea in mars iute. In distanta de un patrar de ora de la locul bataliei, ma intampina un alt curier cu stirea placuta cum ca romanii au sfaramat cu totul trupa maghiara cercatoare.

 Apoi vizitai locul pe care zaceau 35 de insurgenti morti si numai 4 sau 5 scapara cu fuga. Noi avuram doi raniti mai usor. Cu aceasta ocaziune se aratara, intre altii, mai curajosi si bravi, Matei Filip, om de 70 de ani din satul Albac, care mai nainte servise in armata imparateasca si inaintase la sarja de feldvebel. Acesta fiind comandantele albacenilor in acea lovire, provocase pe ofiterul insurgentilor a depune armele.

 Acesta insa, in loc sa se dea (preda), comanda „foc”; atunci un alt comandant de romani, tot albacean, anume Ispas ochi pe ofiterul maghiar si cu o puscatura, il rasturna la pamant pana ce soldatii sai nu avusera timp a pusca a doua ora. Prin aceasta trupa maghiara veni in dezordine. Inca un alt albacean, anume Alexie, neavand nici pusca, se stiu apropia prin viclenie de 12 honvezi, smanci pusca de la unul din ei, il tranti cu aceeasi, si se intoarse neatins la trupa sa. Peste putin sosi si trupa in frunte cu capitanul Ivanovici si afla ceea ce se intamplase. Iar eu avizai pe colonelul Losenau de rezultatul bataii.

 Acum noi la satul Visag lasasem pe scarisoreni ca sa apere pasul catre Bologa, apoi cu toata cealalta trupa merseram catre Varful lui Trainis. Anteposturile dusmane se retrasesera la apropierea noastra, din culme, mai in jos, la ses. Dupa ce sosiram la Trainis, observai (aratai) capitanului Ivanovici ca atacul in acea noapte nu s-ar mai putea face, pentru ca acum era deja seara si nu avusesem timp de a intreprinde o recunoastere a pozitiunilor; dusmanii inca apucasera a se pazi prea bine, atat in urmarea luptei sus descrise, cat si prin retragerea anteposturilor; prin urmare, eu nu mai puteam arunca trupa in pericolul unei batai nocturne, pe locuri necunoscute, cu un dusman prea bine armat.

 Deci eu determinai amanarea acestei loviri pentru una din urmatoarele nopti, avizai despre aceasta si pe colonelul Losenau aratandu-i temerile mele. Cu toate acestea, capitanului Ivanovici ii casunase a indupleca pe trupa mea, ca si peste voia mea sa incerce un asalt de noapte, insa el nu reusi. Dupa aceasta, eu ma trasei la odihna.” 

 Sursa:

 [1] ioncoja.ro