Aproape toate dictionarele de intelesuri din lumea larga identifica nationalismul cu patriotismul. Intr-adevar, este vorba de niste sentimente care se rasfrang asupra neamului si teritoriului national, tarile fiind vazute, in cele mai multe cazuri, ca locuri de formare si dezvoltare ale unui popor-natiune.
Exceptiile sunt, in general, cele legate de forme politice imperiale sau federale constituite din conglomerate de grupuri nationale fortate sa convietuiasca in cadrul unui mediu aflat intr- un echilibru extrem de fragil. Istoria omenirii, arata ca aceste “exceptii”, cu tendinte hegemonice, apar periodic actionand pentru lichidarea statelor nationale stabile in scopul inglobarii lor in respectivele structuri suprastatale.
Si ca orice activitate umana impotriva unui curs natural de dezvoltare istorica, mai devreme sau mai tarziu, apar fenomene de instabilitate sociala si politica urmate de dezintegrari spectaculoase cu efecte internationale nedorite, chiar violente. Atacul sau incercarile de suprimare a natiunilor, reprezinta sursa razboaielor, asa cum au demonstrat-o cele doua razboaie mondiale.
Ori, recenta afirmatie a liberalului flamand Guy Verhofstadt, liderul liberalilor din PE, fondator al grupului federalist Spinelli ca tocmai existenta statelor nationale, respectiv a nationalismului ca forma de rezistenta, ar fi sursa celui de al doilea razboi mondial, este o incercare perversa de a justifica expansionismul URSS-ului si Germaniei hitleriste si, implicit, politica UE de lichidare a statelor nationale.
Faptul ca nu statele nationale nationale au fost cauza celui de al doile razboi mondial, ci tocmai internationalismul expansionist (astazi, copilul sau modern, federalismul european), este probat de politica Germaniei lui Hitler de distrugere a fiintei umane prin Holocaust si prin cotropirea unor tari europene ca Polonia, Cehia, Olanda, Belgia domnului Verhofstadt, Franta, sau politica URSS-ului de Genocid impotriva populatiei romanesti din Basarabia si Bucovina de Nord si impotriva poporului ucrainean.
Daca patriotismul se identifica prin sentimente de dragoste, devotament si loialitatea pentru o Patrie, in cazul nationalismului aceleasi sentimente se rasfrang asupra Natiunii care a faurit acea Patrie. Patriotismul si nationalismul sunt complementare si inseparabile, cumulul acestor sentimente mergand pana la sacrificiul de sine. Iar acest sacrificiu, inseamna, in vremuri de razboi provocat impotriva fiintei nationale romane, viata proprie, sacrificiul suprem prin care s-a cladit statul national roman, s-a intarit si s-a dezvoltat natiunea romana.
Aceasta jertfa a inaintasilor a fost scrisa cu litere de sange si foc pentru totdeauna in Cartea de baza a natiunii, Constitutia, revizuita sau nu. Tocmai de aceea, caracterul national al Romaniei inscris si in Legea Nationala si in sufletele romanilor nu va putea fi ascuns, sters printr-o simpla trasatura de condei indiferent de cate acorduri politice ascunse sau impuse din exterior vor fi puse la cale.
Ceea ce a fost scris cu sange si foc va fi aparat cu sange si foc. In vremuri de pace, sacrificiul de sine inseamna renuntarea la avantaje personale pentru a veni in ajutorul Patriei tale cand aceasta are nevoie de tine, dar si pentru a-i apara existenta si atributele de tara suverana si independenta ca natiune definita prin caracteristici unice care o disting de alte natiuni la fel de mandre de valorile proprii.
Daca patriotismul defineste relatia cu tara, cu teritoriul de formare si dezvoltare a natiunii, nationalismul defineste relatia fata de neamul caruia ii apartii cu valorile si traditiile sale. Atacul concentrat asupra nationalismului este tocmai o incercare de distrugere a legaturilor cele mai intime ale unui popor si implicit a dinamitarii statului national si a independentei sale.
Acest lucru s-a manifestat prin teoria internationalismului comunist, iar astazi de diversele forme globalizatoare, cum ar fi federalizarea europeana, care ajung sa ceara imperios insasi cedarea atributelor de suveranitate statala. Din pacate, grupuri politice si politicieni de varf, ajung atat de departe cu lipsa de intelegere a patriotismului incat incearca sa-l identifice cu apartenenta la ideile de partid si, mai mult, cu apartenenta internationalista a partidului la grupari politice suprastatale, asa numitele “internationale politice” care fac si desfac politicile nationale.
Si astfel, aceste ideologii totalitare sunt cele care subordoneaza interesele nationale ideilor globalizatoare, actionand fatis impotriva nationalismului si promovand renuntarea chiar la principiile suveranitatii nationale in schimbul propasirii unor interese particulare de grup sau personale. Principiile nationalismului sunt curate, punand accentul pe promovarea culturii si intereselor nationale atunci cand sunt in contradictie sau sunt atacate de diverse grupuri suprastatatle, sau chiar nationale.
Progresul national este amplificat din spiritul de concurenta internationala care, in conditiile administrarii tarii de forte cu adevarat patriotice, duce la dezvoltare si la progres. Natiunile care actioneaza independent pot sa-si atinga scopurile nationale, pot crea un mediu propice dezvoltarii din interior spre exterior, intarindu-si coeziunea sociala si nationala, protejandu-si valorile si societatea.
Deci, nationalismul duce la progresul si dezvoltarea natiunii, in timp ce globalizarea, inclusiv prin federalizare, contribuie la stagnare prin plafonari si restrictii dictate de la nivel central in favoarea acelor state care au deja un ascendent economic si politic si la descompunerea natiunii prin alterarea valorilor nationale.
Odata inglobate in formatiuni suprastatatle, natiunile isi cedeaza suveranitatea, prioritatea principala devenind promovarea intereselor internationale, de cele mai multe ori acestea fiind interesele principalelor state cu rol conducator, state care-si impun propriile interese nationale prin subordonarea statelor marginase.
Tocmai de aceea statele puternice sunt principalele promotoare ale si beneficiare ale creerii structurilor suprastatatle in care pot domina si-si pot impune propriile interese, profitand de slabiciunea acelor state care renunta la propria dezvoltare nationala. Romania are marele avantaj al unui larg segment de populatie in afara granitelor actuale, populatie care este parte a natiunii romane. A avea in vedere pastrarea caracterului national al acestei populatii de catre guvernul Romaniei este o dovada de nationalism in sensul celor discutate mai sus.
Daca negam nationalismul romanesc, atunci, pur si simplu, inseamna a ne debarasa de aceste milioane de romani care din variate motive nu se afla in interiorul granitelor. Spuneam mai sus ca patriotismul, caracterizat prin sentimente de dragoste, devotament si loialitatea pentru o Patrie, defineste relatia cu tara, cu teritoriul de formare si dezvoltare al natiunii.
Iata de ce, apararea integritatii tarii si a dorintei de reintregire a tarii, prin revenirea Basarabiei la Patria mama, este cea mai inalta dovada si proba de Patriotism.
Tocmai de aceea, articolul 1 al Constitutie, in care caracterul national este negat vehement de minoritatea maghiara care doreste sa ajunga la guvernare, dar si de forte internationaliste, este pilonul central al unitatii statului roman si trebuie completat cu prevederea posibilitatii unirii Romaniei cu teritoriile sale pierdute locuite de conationalii nostri, pe baza precedentului creat in in Constitutia Germaniei federale.
Oare ne este frica sau ne este rusine sa ne definim ca nationalisti si patrioti, adica iubitori de Neam si Patrie?
Mircea Popescu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Responsabilitatea juridica pentru comentariile pe care le faceti pe acest site va apartine exclusiv dumneavoastra