Aceşti urmaşi ai lui ARPAD sunt, din păcate, românii panonieni şi apoi transilvăneni maghiarizaţi, manipulaţi de papalitate şi uneltele lor de acţiune, regii unguri, în vederea extinderea catolicismului spre estul Europei şi acaparării bogăţiilor autohtonilor acestor locuri. Insuşi duşmanul poporului român Rœsler în a sa „Romänische Studien” scrie, despre exterminarea ungurilor în anul 955 la Lechfeld de către Otto I împăratul germanilor şi, modul cum s'a creat regatul maghiar, din convertirea autohtonilor români panonieni ortodocşi la catolicism, sub ameninţarea exterminării (contrar afirmaţiilor din cărţile de istorie, cum că ungurii ar fi fost creştinaţi). Despre conducătorul ultimei expediţii a ungurilor în occident, din anul 955, după nume Bulcsu (Bulciu, Bulesu), român, cronicarul bizantin G. Cedrenus, compilând cronicile existenteale lui Skylitzes, Syncellus şi Theophanes, scrie următoarele despre el:
„Iar turcii (ungurii n. trad.) n'au încetat de a face incursiuni în teritoriul roman (este vorba de al germanilor din occident n.n.). În acest timp principele lor Bolosudes (nume grecizat a lui Bulcsu sau Bulesu n.n) înainte de a veni la Constantinopol, s'a prefăcut că voieşte să îmbrăţişeze credinţa creştină şi să se boteze. De aceea a fost bine primit deîmpăratul Constantin şi după ce a fost împodobit cu demnitateade patriciu (titlu nobiliar ce'i conferea şi multe daruri în bani şiobiecte de cult, n.n.) s'a întors acasă încărcat cu multe daruri.Nu mult după aceea, Gylas (Iuliu în română n.n.), şi el principeal turcilor (ungurilor n. trad.) s'a dus de asemenea tot la Constantinopol pentru acelaşi lucru. După ce s'a botezat şi după ce a fost la fel tratat, ca şi cel de mai înainte, a luat cu sine pe călugărul Jeroteiu, vestit pentru cucernicia sa. Pe acesta patriarhul Theophilactus l'a hirotonisit ca episcop al Turciei (al Ungariei n. trad.). Jeroteiu venind în Turcia (Ungaria. trad.) a convertit pe mulţi de la rătăcirea barbară la religia creştină. Gylas (adică Iuliu n.n.) a rămas în credinţa sa pentru întotdeauna şi el n'a mai atacat pe creştini. Bolosudes (Bulcsun.n.) însă, călcând învoiala ce făcuse cu Dumnezeu, a atacat cu tot poporul său pe romani (germani n.n.). Dar tot el, ridicându'se împotriva francilor, a fost prins şi crucificat.(Din cartea lui G. Popa–Lisseanu „Dacia în autorii clasici”, Editura Vestala, Bucureşti, 2007, pg. 342, 343).Ce trebuie să reţinem din această cronică, o compilaţie scrisă după două secole de la săvârşirea evenimentelor, aproximativ mijlocul secolului al X-lea. Cu toate că în cronică se vorbeşte de turci şi nu de unguri, cronicarii vremii i'au asemuit după înfăţişare cu grupul uralo-altaic al turcilor care forţau la acea vreme graniţele Imperiul Bizantin. Încă de pe atunci începuse campania papalităţii de maghiarizarea numelor (prenumelor de fapt la acea vreme) din Iuliu în Gylas (Gyula), care căpătând titlu nobiliar la Constantinopol va deveni voievod al Transilvaniei cum veţi descoperi în cele ce vor urma.
Faptul că însuşi patriarhul Constantinopolului trimite unepiscop în Panonia şi Transilvania însemna că deja existau aşezămite creştine, preoţi ortodocşi în regiune, confirmând ceea ce şi alte cronici ale vremii atestau acest adevăr. În cele ce urmează am dori să punem la punct cifrele năvălitorilor unguri, cifre pe care le afişează istoricii maghiari şi istoricul I. Bulei în cartea sa „Scurtă istorie a românilor”, Editura Meronia, Bucureşti, 1996. În această carte, autorul citează pe Fügedi E., istoric maghiar, care apreciază la 400.000– 500.000 numărul invadatorilor!
Dacă ar fi fost atâţia, ar fi putut la acea vreme cuceri întreaga Europă! I. Bulei acceptă numărul lor la 100.000 – 150.000, după cifrele avansate de istoricii L. Musset, M. Reinhart, Ioan Aurel Pop. Dacă I. Bulei acceptă această cifră, de ce, în scurta sa istorie, a noastră, a românilor, nu dă şi numărul autohtonilor români din Panonia şi Transilvania!
După părerea noastră, numărul năvălitorilor unguri a fost mult mai redus. Sunt semnificative aprecierile istoricului român Vasile Maniu care în cartea sa „Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etimologice”,Bucureşti, 1883, p. 37, (v. şi A. Deac, „Istoria adevăruluiistoric”, volumul II, p. 284) scria, demascând nefastele metode de falsificare a documentelor, a cronicilor vremii de către potentaţii politici bizantini şi unguri: „Cronicarii unguri n'au rămas mai prejos (decât cei bizantini) în falsificarea, (aş adăoga în special al numărului componenţei triburilor năvălitoare n.n.), desfiinţarea numelor gentilice, topice, a urmat şi urmează la dânşii pe o scară întinsă, cu o energie febrilă, în scop de maghiarizare, care a devenit pentru Arpadieni un principiu de stat”.
Semnificativă în această privinţă, este recunoaşterea decătre notarul regal al Ungariei, Bonfiniu (numai nume maghiar nu avea n.n.), care nu se sfiia să declare că «totul este viciat şi denaturat până la inepţie în Analele Ungariei»”. Şi istoricul român, pe baza faptelor concrete, a găsit acest procedeu nedemn şi la alţi istorici străini, dezvăluindu'l fără cruţare: „ Deprinderea cronicarilor vechi bizantini, slavi, germani, şi, în cele din urmă, maghiari de a desfigura prin uz frecvent numiri de familie şi localităţi până la necunoscut, întunecând faptele istorice şi confundând geneza şi a limbilor şi a popoarelor prin sistemul analogiilor”.
V. Maniu conchidea că „Vătămătoarea îndatinare mai la toţi cronicarii vechimii de a transmite ţărilor şi popoarelor mici numele etnografic şi topical ţărilor şi popoarelor din vecinătate, confundând unele cu altele”, adăugând cu regrete şi tristeţe că „Noi românii am plătit scump păcatul acesta al străinilor”. Tot în cartea sa, V. Maniu la p. 37 remarca: „Reiese adevărul istoric prezentat ca «o enigmă» învederând că acei Cumani, Ausoni, Uzi, Pacinati (Pecenegi n.n.), Catani de ale căror renume şi fapte sunt pline analele bizantine, slavone şi maghiare din secolele X-XIII, ca şi cronicile din secolele IV-VII-IX, au fost românii”.
Ca o dovadăde netăgăduit a acestor aprecieri, în această privinţă, este şi constatarea istoricului ungar I. Keményi, care cercetând, deosebit de atent, numele de „etnii”, reflectate în documentele şi vechile cronici ungureşti, ajunge şi el la concluzia realistă, potrivit căreia: „Ungurii numeau pe români şi huni şi cumani”, motivând acest lucru „pentru că diplomaţia nu se ocupa decât de stăpâniri politice, iar nu de naţionalitate, care intrau de'a dreptul în naţiunea stăpânitoare”.
Să nu vă miraţi dacă, citind cărţile de istorie româneşti, cât şi manualele şcolare, DEX-ul, veţi întâlni scris la cele două popoare, cumani şi pecenegi că sunt de etnie turcă, când ele sunt de fapt, de aceeaşi etnie cu românii, al marelui popor daco-getic (aşa cum ne'au numit cronicarii străini) din întregul spaţiu stăpânit de Burebista.
Reluând estimarea numărului de unguri care au invadat Panonia trebuie să ţinem seama că, înainte de invazia lor în Panonia, ungurii s'au luptat cu bulgarii în anul 895 pentru a se răzbuna în urma masacrării familiei lor, femei, copii, bătrâni, lăsaţi la Atelcuz (bărbaţii fiind plecaţi într'un raid de jaf, p.161 din cartea lui Rœsler) de către bulgari şi pecenegi. Rœsler, care ne relatează acest eveniment, afirmă că în această luptă au învins bulgarii, dar că ar fi pierdut în luptă 20.000 de călăreţi.
Cum erau din aceeaşi rasă, şi aveau acelaşi sistem de luptă, pierderea de luptători unguri ar fi fost egală. De sigur că cifrele sunt exagerate dar nu'i mai puţin adevărat că numărul ungurilor s'ar fi diminuat simţitor şi că cifra estimată de noi, la invazia lor în Panonia ar fi fost între 10.000 şi 15.000. (Menţionăm faptul că P. L. Tonciulescu i'a estimat doar la numai 3 - 5 mii! Admiţând aceste cifre, în cele 45 de raiduri în occident şi în teritoriile supuse Bizanţului, numărul lor a fost cel puţin diminuat la jumătate la fiecare raid. Cum credeţi că au putut continua ungurii raidurile de jaf, dacă nu şi'ar fi reîmprospătat rândurile cu aventurieri români panonieni?
Deja în anul 913, Rœsler, în cartea sa amintită mai înainte, la p.173, aminteşte că după bătălia de la râul Inn, n'au mai rămas în viaţă decât 30 de luptători unguri!(s.n.) Şi apoi, de unde puteau ungurii să'şi reînnoiască caii pierduţi în lupte, de unde hrana lor, refacerea armamentului şi toate cele necesare vieţii dacă românii sedentari, agricultori în mare parte, nu le'ar fi asigurat hrana, îmbrăcămintea şi harnaşamentele pentru caii cu care invadau occidentul? După contactul cu românii şi cu germanii este mai mult ca sigur că se mai civilizaseră puţin.
Dacă după anul 913 nu ma irămăseseră decât 30 de luptători, iniţiativa următoarelor raiduri în occident nu puteau să o ia decât românii panonieni, după cum a fost consfinţită şi în cronici, la ultima incursiune din anul 955, când ultimii unguri au fost exterminaţi, iar conducătorul lor, românul Bulcsu (Bulesu, botezat ortodox la Ţarigrad n.n.) prins şi crucificat. Un alt episod în care se arată cruzimea metodelor de convertire la catolicism, cu tăişul săbiei în caz de ne acceptare, este descris în „Cronica pictată de la Viena”, cap. XXXVII scris în latină în traducerea lui Popa-Lisseanu, episod publicat de domnul Gabriel Gheorghe în „Studii de cultură şi civilizaţie românească”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, pg. 109 şi110, pe care-l redăm în continuare: XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui Gyula ducele Transilvaniei.
În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din grija lui Dumnezeu coroana majestăţii regale, a purtat un frumos şi folositor război împotriva unchiului său cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i'a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut'o, fiindcă, deşi i s'a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s'a întors la legea creştină şi n'a încetat de a ataca pe Unguri. Şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l'a unit cu monarhia Ungariei.
Regatul acela însă al său se numeşte pe ungureşte Erdeleelw, care este udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi aurul din această ţară este foarte bun. Şi în continuare domnul Gheorghe ne dezvăluie: Gyula = Iuliu (nume de bărbat) şi Gyula Fehérvar = Alba Iulia, de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de crezut să'i fi atacat pe unguri.
Şi nu este de mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v. „Cronica pictată”, p. 146) duce („Cronica pictată”, XXXVI) în Panonia, care trecând la catolicism, şi'a schimbat numele în Ştefan, nu Istvan(!). Până la convertirea lui Ştefan cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s'a deplasat la Bizanţ unde s'a botezat, după cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor, volumul I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ieroteiu care a convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi Zonaras.
De aice, se întreabă P. Maior, ibid,p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost'au români au secui, că încă atunci numai aceste neamuri era în Ardeal. (O precizare se impune, după unii cronicari, secuii au fost sciţi, de acelaşi neam cu românii, antrenaţi, din nordul Mării Negre unde locuiau, de către tătari în sec. XIII, probabil ca translatori, când au năvălit în centrul Europei, sau după alţi autori, români transilvăneni hotarnici din Munţii Apuseni n.n.) Iar, mai sus: partea cea mai mare a locuitorilor din Ardeal au fost români, şi limba cea mai de obşte, precum până astăzi, au fost cea românească (ib).
De ce preferau principii ardeleni să se boteze la Bizanţ ne'o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): …iar lor maicu norocire le era a se boteza înŢarigrad (Constantinopol n.n.) pentru că se făcea patrichii (patricieni ai imperiului n. G.G.) şi se înturna încărcaţi de bani şi de altă avere…Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l'a înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. G.G.)(împăratul Bizanţului n.n.).
Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu( Bela) până la trecerea la catolicism. Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că imputaţia care i'o face nepotul lui Ştefan I că nu s'ar fi întors la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la catolicism. Un alt caz similar, relatat tot în „Cronica pictată”, (p.147, note): Nobilii din Samogy şi din Zalas, nevoind cu nici'un preţ să părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească religia catolică s'au revoltat în contra lui Ştefan I. În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin (care nu era altul decât nunţiul papal, care dirija întreaga activitate a regelui ungur n.n.), Ştefan şi'a strâns armata (care era formată la acea vreme în majoritate de mercenari germani trimişi de papalitate şi de băştinaşi, puţin la număr convertiţi la catolicism n.n.) l'a numit generalissim pe întreaga armată pe străinul Velcellinus, s'au bătut…iar ducele Cupan (nume românesc n. G.G.) a fost ucis.
Fericitul Ştefan a pus să'l taie în patru bucăţi pe Cupan şi le'a expus la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurnului, iar în Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba Iulia. Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întreg poporul ce se găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept pentru mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său) din Panonia a zecea parte din copii(!) – una din formele de catolicizare şi maghiarizare forţată – din fructe şi din vite. În urma luptelor pe care le'a dus în Ardeal, Ştefan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre nestemate (p. 147-148). De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu'se foarte mult cu aceste diferite tezaure…(pag 148-149), QED (cea ce demonstrează n.n.), nu convertirea la creştinism era obiectivul principal, ci îmbogăţirea, acumularea de averi. Epilog.
Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câteva decenii în urmă, Papa Paul al VI-lea (papă între1963-1978 n.n.), făcând o revizuire a sfinţilor catolici, a radiat o serie întreagă, declarându'i uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi interese. Printre cei cărora li s'a retras brevetul de sfinţenie … se află şi Sfântul Ştefan, rege al Ungariei!… (căruia, din manualele actuale, tot nu i s'a şters titlul de sfânt, n.n.). Învăţămintele pe care trebuie să le tragem din cronicile expuse mai sus sunt următoarele.
La începutul secolului al XI-lea papalitatea, prin convertirea la catolicism a unuia din principii panonieni, român de neam, Voicu, devenit prin voinţa papalităţii Sfântul Ştefan I, rege apostolic al Ungariei, o ţară care nu exista la acea vreme, toate întinderile de pământ din Panonia acelor vremuri erau deţinute de prinţi români, vlahi cum îi numeau bizantinii, cum rezultă şi din alte cronici... Afirmaţia din „Cronica pictată de la Viena” că: „Ştefan …prinzând pe ducele Transilvaniei Iuliu, şi'a familiei sale îl trimite în Ungaria?… şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l'a unit cu monarhia Ungariei”, este falsă.
De aici decurg toate erorile introduse în cărţile de istorie maghiare, Larousse, Enciclopedii din tot occidentul şi din păcate şi a majorităţii cărţilor de istorie scrise de români, printre care I. Bulei şi mulţi alţii. Tot ce s'a afirmat în această cronică n'a fost decât un raid de represiune şi de jaf, după care, cu tezaurele furate s'au întors de unde au plecat, la acea vreme, Ungaria ca ţară cu un teritoriu delimitat nu exista la acea vreme.
Ungurii n'au fost semnalaţi în Ardeal înainte de secolul XV, mărturii, viitorul papă Pius II (1405-1461), care în „Călători străini I”, p. 317scria: „În vremea noastră e locuită (este vorba de Transilvania n.n.) de saşi (Teutones), secui şi români” (şi asta înainte de1458) şi de asemeni, chiar din alte cronici ungureşti, la trecerea tătarilor prin Transilvania în 1241, n'au întâlnit decât rezistenţa voievodului Posea la Braşov, şi aminteşte de jafurile şi ucidereacreştinilor din diverse localităţi, fără a aminti de picior de ungur! Din „Codexul Rohonczi”, la p. 107, A. Deac în cartea „Istoria adevărului istoric”, volumul II, ne relatează: „Astfel se precizează că, în expansiunea lor către răsărit, armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să cucerească Aradul, după 54 de lupte cu vlahii, deabia în timpul lui Ştefan al III-lea, în anul 1166.
Cu această ocazie, graniţa dintre unguri şi vlahi s'a mutat la Ineu, în apropierea Aradului. Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s'au aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei este înfrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei – de către moţii şi maramureşenii vlahi… Şi mai departe, A. Deac la p. 109 continuă:
„În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească era una, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi la râul Tisa (s.n.). Fireste, dupa cum reiese din textul documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seamă deorganizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşiavea reşedinţa în Muntenia, demonstrând prin aceasta că deaici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul românchemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitoriiRegatului ungar, care din nefericire, după cum se consemnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa,chiar şi localitatea Arad.”Valeriu Popovici Ursu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Responsabilitatea juridica pentru comentariile pe care le faceti pe acest site va apartine exclusiv dumneavoastra