Cum au pus soldatii romani opinca pe cladirea parlamentului din Budapesta

Acest episod, intrat deja in folclor (“Sus opinca, jos papuc / Eu pană la Pesta ma duc” un cantec popular din acea perioada), este unul real ai redau aici descrierea lui facuta de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei an timpul ocupatiei romanesti a Ungariei, intre august si noiembrie 1919. A aparut initial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, si a fost preluat in reeditarea cartii generalului Gheorghe Mardarescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, 1922, realizata de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii”, 2010. …


Si-au intrat trupele noastre in Budapesta la inceputul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Seful garzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi. Deasupra palatului a vazut Iordan cum falfaia in vant flamura ungureasca, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinandu-se dupa ureche si-a zis: “Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca…” “Dar am sa chibzuiesc an asa fel ca sa ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…” Zis si facut. Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborat steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului şi, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula în capul steajerului, lasandu-i nojitele s-atarne-n vant. Si asa a falfait multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui… ….

 “Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? Imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem în metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mana privelistea originala şi neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcaiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atat amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut… “Cine oare sa fi dat vantului si sa fi ilustrat cu atata maiestrie si atat de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intreband parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.

Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire. Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire. “Ma voi interesa, domnule doctor”, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii. “Este chiar acolea, domnule general”, imi raspunse vanatorul mic si indesat, incordandu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.
- Cum il cheama?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
 - Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii… Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.

Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavarsită satisfactie. Pareau niste inspirati şi niste draci geniali. Intreaga oaste romaneasca, Intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta… De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat! Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet: “Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…” Si domnul Ferency, scaldându-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie: “Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sunteti aici…” In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.

 Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand şi cum a infaptuit isprava lui. L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale. Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat îl priveam, cu atat mai mult punea stapanire pe firea mea.

 Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti. Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanţa unor odajdii de samurai japonez fanatic.

O crestatura adanca ii stăpanea obrazul stang şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nas- ture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…” - Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

 Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…” Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926

Bibliografie: Gheorghe Mardarescu, Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – şi alte marturii, Editura Marist, 2010

 Sursa:

 [1] http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2010/10/cum-au-pus-romanii-opinca-pe-parlamentul-de-la-budapesta/